Ironman Barcelona

IMAG0949_1

 

Doua zile inainte de competitie, in Calella (de unde am luat startul) si Pineda Del Mar (unde am stat) am avut parte de soare, caldura, mare linistita, putina plaja…conditii ideala de relaxare. I-am avut langa mine pe Moni, Javi, Miha, Claudia si Adi al caror suport a fost extraordinar si mult peste ceea ce mi-am putut inchipui.

Dar hai sa o luam mai incet ca ma ambalez prea tare de la inceput.

In pre-ziua competitiei am avut ocazia sa ii vad la antrenament pe profesionisti si pe cei care in mod clar se pregatesc de multi ani pentru toate cele 3 probe. Au o conditie fizica incredibila si ii admir foarte mult, mai ales acum ca stiu din proprie experienta ce inseamna un Ironman. La Sport Expo-ul de la fata locului gaseai tot ce iti dorea sufletul in materie de echipament sportiv, nutritie sau merchandising “Ironman”. Te simteai ca in noaptea de ajun la poalele bradului dar toate scumpe ca naiba.

Am reusit sa dorm destul de bine in ambele nopti dinainte de concurs, am mancat cat pentru trei oameni, am pregatit echipamentul si eram cat se putea de pregatit pentru ziua Z.

Ma trezesc de dimineata la 6:00, deschid usa de la balcon ca sa vad o frumusete de furtuna cu traznete ce impanzeau tot orizontul. Buna treaba! Pana in zona de tranzitie unde am mai lasat niste lucruri ne-a dus un spaniol cu masina. Acolo au inceput zvonurile si informatiile contradictorii.

S-a aflat ca “Garmin Triathlon Barcelona” programat in aceeasi zi in oras s-a anulat si ca la noi nu se stie ce o sa se intample. Oamenii au inceput sa zica ca ei nu intra in apa daca nu se opresc fulgerele…etc. In fine, mai aveam de mers pe jos 1km pana in zona de start asa ca am pus neoprenul pe noi si am plecat. Din fericire in zona de start organizatorii s-au pregatit bine pentru situatie si coordonatorul eventului era pe scena la microfon cu update-uri din 2 in 2 minute. Ne-a strans pe toti in acelasi cort pentru a putea comunica cu toti odata. Baiatul care era responsabil cu Meteo ne-a dat vestea buna – furtuna se va muta spre mare in maxim o jumatate de ora asa ca “we have a full Ironman race!”.

Totul s-a decalat cu 30min si atat…buna treaba, ca doar nu am venit pana aici sa stam pe plaja in ploaie. Daca nu s-ar fi oprit fulgerele clar nu puteam intra in apa dar am avut noroc.

A fost pentru prima data cand am experimentat un “dry start”. Pana acum, la orice triatlon am participat, startul la inot s-a dat din apa. De data asta am plecat “in sprint” de pe plaja. Apa a fost foarte sarata ceea ce s-a dovedit a avea plusuri si minusuri: plus pentru ca apa te tinea bine la suprafata si toata energia am canalizat-o pe directia inainte, la categoria minus as trece inghititurile de-a dreptul dureroase de apa si imposibilitatea de a inota (macar putin) broasca. Cum apa te ridica de fund la suprafata, nu prea poti sa inoti brass (cred ca am adunat 100m de toti) asa ca a trebuit sa bag cel mai lung inot in stil liber din viata mea. Primii 1000m au fost mai grei, pana mi-am reglat respiratia, m-am ferit de turele de inotatori rapizi ce veneau din spate si pana am intors “in curent”. Urmatorii 2,8km au mers mai bine si am ajuns la capat in timp util si destul de fresh.

Tranzitia la bike a durat ceva mai mult dar intentionat nu m-am grabit si am luat-o pas cu pas ca sa fiu sigur ca toate stau bine pe mine si mi-am luat tot ce imi trebuie pentru bicicleta. Am luat bicla din rastel si am plecat pe traseu. Nu mai facusem niciodata 180km legati (inantrenamente am facut maxim 120km…asta a fost) asa ca bucata de bicla mi s-a parut interminabila.

Pe traseu am gasit o gramada de oameni care ne incurajau de pa margine, grupuri organizate de oameni costumati in fel si chip care incercau sa ne dea curaj si energie…genial! M-am oprit (ad literam) la fiecare punct de alimentare si am bagat in mine tot ce aveau de oferit: gel, apa, izotonic, portocala, banana. In total, insumand minutele petrecute in zonele de alimentare la bicicleta si alergare cred ca am stat intre 25 si 30 de minute si a meritat fiecare secunda.

La un moment dat m-am oprit langa un nene british, Edwin parca il chema, care se ruga de toti ce care treceau pentru o pompa sau o butelie de gaz pentru a-si umfla roata. Era a doua pana si nu mai avea cu ce sa o umfle. I-am dat pompa si dupa 2min in care am vazut ca ii tremurau mainile incercand sa isi umfle roata, am luat eu pompa si i-am bagat 4-5 bari in roata (mai mult nu ducea pompa mea draga). Fericit omu’ ca la revelion, mi-o spus ca sunt un mare gentleman si m-am simtit bine – pai cum altfel. Amandoua shot-urile de magneziu pe care mi le luasem le-am baut la bicicleta. A fost singura proba la care am simtit aproape niste crampe si de aia le-am luat. Din fericire nu s-au declansat si echipamentul de compresie primit de la Adi Fako si-a facut treaba de la un capat la altul. Senchiu!

Ciclocomputerul meu mi-a aratat un timp final de 6h 51min la bicicleta, timpul oficial e de 7h 5min. Nu stiu de unde e diferenta asta mare dar nici nu prea conteaza. La intrarea cu bicicleta in tranzitie am dat de o tanti intinsa pe jos, cu o folie de supravietuire in jurul ei, cu perfuzia in vena si 4 doctori in jurul ei…bun semn. I-am intrebat pe doctori daca e ok si mi-au zambit. In cort mi-am aruncat casca si ochelarii de soare in punga, mi-am pus papucii de alergare in picioare, mutat numarul de concurs in fata si am plecat in alergare.

Pe traseul de maraton puhoi de oameni care ne incurajau, trupe de muzica din loc in loc, puncte de alimentare burdusite cu produse, toalete pe care le-am folosit productiv si prietenii pe care ii puteam atinge cand treceam pe langa ei pentru un extra boost de energie. Mi-am dat seama ca am destul timp sa termin alergarea asa ca nu am fortat. Cand am simtit ca incepe sa se planga un muschi (din orice parte a corpului) o lasam mai moale sau mergeam (si am mers o vreme). Mi-am dorit foarte mult sa il termin pe propriile picioare, constient si ok din toate punctele de vedere si asa a si fost.

Am vazut si trecut pe langa oameni la care era clar ca “lumina e stinsa si nu mai e nimeni acasa”. Mergeau sau alergau aplecati intr-o parte, vomitau pe la stalpii de lumina sau erau luati de doctori pe sus si perfuzati in corturile medicale. Pe ultima tura de alergare, la un punct de alimentare, am dat de un nene la 66 de ani – tot british, care terminase Ironman Zurich cu 7 saptamani inainte si care se plangea ca aici participantii sunt niste tristi, nimeni nu vrea sa vorbeasca cu el si se bucura ca eu stau putin si ii tin companie. Am alergat impreuna 1km si am mai povestit de una de alta dupa care i-am urat finish sanatos si am luat-o inainte. Cu 3km inainte de final am dat peste un rus la vreo 25-30 ani maxim zic eu, care abia se mai misca si i-am propus sa alergam impreuna pana la final. Ne-am zis ca un Ironman trebuie terminat alergand nu mergand sau tarandu-ne pe strada.

Ne tot vaitam cand unu cand celalalt si ne-am incurajat reciproc pana la covorul albastru. Pe ultimul km toata lumea ramasa pe traseu ne-a incurajat, ne-a strigat, concurentii ce terminasera tipau si ei in semn de incurajare…ce mai, super emotii. Chiar ii spuneam baiatului asta de care va zieam (nu mai stiu cum il cheama) ca daca omu’ de la finish nu urla in microfon “you are an Ironman” ma duc la el si ii zic io sa urle ca doar la asta ma gandeam de 3h incoace. Pe covorul albastru “am bagat” un sprint regulamentar. Din fericire nu a fost nevoie si omu’ o zis asa … citez “from the shadows comes another athlete, it’s Paul Calin from Romania, congratulations YOU ARE AN IRONMAN”. No asa nene, asa suna si in visele mele de cand m-am apucat de antrenamente.

La final, medalie, imbratisari, tricou de finisher si scos nisipul din papucii de alergare. Uitasem sa va spun ca pe ultimii 20km am suferit ca naiba de la nisipul intrat in ei…si parca alergam pe ace. Am zis ca nu ma opresc sa il scot pentru ca nu eram convins ca “motorul meu o va mai lua oricate chei i-as da”.

Am baut un ditai protein shake primit de la Javi, am mers pe jos 1km sa imi recuperez echipamentul din tranzitie si alti 2km pana la hotel. Am incercat sa mananc o pizza si sa beau o bere dar au intrat cam doua trei guri din fiecare. Am adormit in cada o ora pana m-a tezit Moni si m-am tarat pana in pat. The rest is history. In afara de doua besici langa degetele de la picioare facute din cauza nisipului (acu incep sa il inteleg pe Paul Dicu) de o mini febra musculara si de stomacul putin deranjat, sunt chiar ok.

A fost o experienta geniala care mi-a impins limitele sus de tot, am mai adaugat cateva puncte la categoria respect pentru mine insumi, si eu zic ca am reusit in cadrul proiectului sa le aratam celor din jur ca orice om normal poate face ceva ce pare imposibil. E greu, e nevoie de multa munca, incapatanare, ceva noroc si mult suport din partea familiei si a prietenilor.

La categoria multumiri, pentru ca se cuvin, mii de multumiri in primul rand pentru: Ceapa, Vio, Silviu, Ioana, Alex, Moni si Vladut, Cladudia si Adi, Miha si Javi! si multi alti prieteni de la Impact HUB, Timisoara, Bucuresti si “din afara” care m-au sustinut si incurajat.

Aceleasi multumiri merg in directia partenerilor: Decathlon, Discovery Channel Romania, World Class, SmartAtletic, Impact HUB Bucharest si Romania Pozitiva care au fost mereu langa noi.

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *